MAMA&FIU
“FOR ALL LIFE, GREAT OR SMALL
FOR ALL THAT’S TRUE
FOR ALL YOU DO
FOR ONE SECOND ON THIS WORLD YOU MADE
FOR THE LOVE THAT WILL NEVER FADE
FOR ONE HEART BEATING WITH JOY
FOR ALL THAT’S REAL , FOR ALL WE FEEL”
(‘Kumbaya My Lord’)
Imaginează-ţi două ceainice care sunt pe cale să fiarbă. Dup-aia chiar încep să fiarbă. Şi asta le place teribil. Să fie dramatice şi să ştie ce să zică. Şi mai ales să vorbeasca despre ele intrând unul peste celălalt. Două ceainice. Unul mai mare decât celălalt. Mama şi fiul ei.
Mama: “Pelerinajul la Paray Le Monial a avut loc în iulie 1991. Acolo e o catedrală imensă. Trebuie să citeşti pe Wikipedia.Şi a fost o delegaţie de 12 persoane. Deci părintele, perechea de tineri care se declarau fraţi şi de fapt cred că erau iubit şi iubită, da’ nu ..Nu ştiu…Se împărtăşeau….Nu ştiu…Aşa, din partea familiilor cu mulţi copii am fost noi doi. Profesoara din Constanţa care ştia perfect franceza şi era pe post de translator.”
Fiul:“Da’ parc-avea ochelari şi-o freza de Mireille Mathieu.”
Mama: “Da…şi doamna M.”
Fiul: “Cine?”
Mama: “Doamna M. Cu care povesteam tot timpul şi aveam aşa nişte chestii în comun fiindcă făcea parte împreună cu soţul ei tot din opoziţie şi ţineau cu ţărăniştii, cu domnul Coposu, cu…”
Fiul: “Şi o ştiai dinainte pe doamna M?”
Mama: “N-o ştiam dinainte. Nu. Am cunoscut-o. Da’ cunoşteam aceleaşi persoane din biserică. ”
Fiul: “Cum am ajuns să mergem noi doi? “
Mama: “Deci din familiile cu mulţi copii. Noi aveam patru copii şi-a fost propusă altă persoană şi era ocupată. În fine. Şi ea a zis să merg eu. Era mai mic copilul ei mic era mai mic decât tine. Mihai, nu-i mai mic? Şi-atunci a zis să mergem noi. Eu cu unul dintre copii. Şi Leti era ocupată că era în Italia la familia Davanzo, Mihai era la scuţi în Franţa, şi numai Tudor era cu Matei acasă. Deci am mers cu avionul…”
Fiul: “Şi a fost ca la mine: prima ta ieşire din ţară ?”
Mama: “În occident da, dar mai fusesem în ‘85. Atunci am fost prima dată. In URSS: Moscova, Kiev, Leningrad. Într-o chestie aşa , unde circulam cu trenul.”
Fiul: “Aşa.”
Mama: “Am ajuns acolo, am fost cazaţi într-o casă veche, nu se compara cu…”
Fiul: “Da’ cum a fost prima ta călătorie în afară?”
Mama: “De exemplu la Leningrad am fost impresioantă de bufetul suedez unde puteai să mănânci, nu te oprea nimeni şi puteai să mănânci orice. În fine…acolo am fost cazaţi într-o casă bătrânească veche, franceză.”
Fiul: “Am mers cu avionul.”
Mama: “ În Paray Le Monial. Oraşul are clădiri vechi, cu scări interioare…Unde-am fost cazaţi era ca un fel de recepţie, ca la parohia de-aici. Era o călugăriţă la recepţie. Mergeam în camera noastră. Ţie veşnic ţi-era foame şi pe un frigider erau nişte biscuiţi şi mă duceam şi luam biscuiţi ca să am în cameră dacă te-apucă foame după zece seara, fiindcă toate mesele erau la ore fixe şi tu erai obişnuit să mănânci aşa mai dezordonat şi nu mancai enorm.”
Fiul: “Şi ce primeam de mâncare?”
Mama: “Deci cred că vreo 2000 de oameni…”
Fiul: “Ah, da, că mâncam în nişte corturi .”
Mama: “Sub un cort imens se făcea un singur fel de mâncare, dar nu trebuia noi, să ne cumpăram noi mâncarea. Deci era pelerinaj, era totul pe gratis. Şi se făcea o mâncare mare de orez cu legume sau cu peşte sau aşa o chestie şi mâncai… Puteai să mănânci de câte ori vroiai, până te săturai. Iar felul doi era ori un iaurt, ori o prăjitură, ori o ciocoloţică, ori o chestie, ştii…”
Fiul: “Era iaurtul ăla cu fructe.”
Mama: “Prima dată când ai mâncat! Tu erai obişnuit cu gust de iaurt-iaurt….
Bineînţeles că era slujbă şi dimineaţa şi rozar şi seara. Erau numai credincioşi, adică numai catolici şi după masa de prânz se odihnea lumea. Eu te culcam că erai mic. Dormeai de după-masă în perioada aia.”
Fiul: “Eu?”
Mama: “Câţi ani aveai?”
Fiul: “ Şase.”
Mama: “ Şase, deci nu erai la şcoală.”
Fiul: “Sau treceam a doua . Ba da, începusem şcoala. Aveam ochelari sau nu?”
Mama: “Cred că atunci ţi-am pus ochelari. Şi ţi-am cumpărat nişte adidaşi cu arici. Albaştrii. Erau roz cu alb pentru fetiţe şi mi se păreau extravaganţi. Normal, după 50 de ani de comunism.”
Fiul: “Câţi bani aveam?”
Mama: “Păi nu prea aveam. Aveam de la Tudor vreo 20 de franci şi ştiu că i-am cumpărat o pereche de şosete din Prix Unique.”
Fiul: “De unde?”
Mama: “Prix Unique, era un magazin cum e Cora... Şi mă gândeam să-i duc ceva cadou şi i-am cumpărat…. “De ce-ai dat aşa de mulţi bani?” . I-am spus că nu stiu, că dădusem 7 franci pe pereche. Că găseam în altă parte nu ştiu câte perechi. În fine, n-am făcut o afacere prea bună...”
Fiul: “Da noi am primit bani de buzunar? Parcă da.”
Mama: “N-am primit. În ultima zi după ce ne-am întors, ne-a spus părintele că aveam diurnă atâţia franci şi el nu ne dăduse nimic.”
Fiul: “ Si ne-a dat atunci?”
Mama: “ Nu ni i-a dat, a dat la biserică ca să construiască nu ştiu ce. În fine.”
Fiul: “Da’ ne-a dat o familie, nu? Ne-a dat la un moment dat o familie nişte bani de buzunar.”
Mama: “Ah, o familie, da. Şi nişte ciocolate. Sau ne-am cumpărat noi nişte ciocolate. Ne-au cumpărat nişte ciocolate mari şi ne-au dat şi nişte franci.”
Fiul: “ Eu am văzut primul curcubeu atuncea, mi-aduc aminte.”
Mama: “În fine, şi după masa de prânz ne odihneam, că mergeam în cameră, era răcoare şi te culcam. Şi dup-aia pe la 4 până la rozarul de la ora 6 erau témoignages, mărturii cu atei care-au devenit credincioşi. Cu o mamă care era să-şi piardă copilul bolnav şi ea atunci s-a rugat ardent la fecioara Maria şi nu i-a mai murit copilul …deci cu atei care-au devenit credincioşi. Temoignage-le astea era două ore, dar în fiecare zi. Şi era o scena improvizată şi lume enorm de multă, după care urma rozarul.”
Fiul: “Şi cât am stat? Cinci zile? Căt am stat?”
Mama: “Am stat vreo şapte-opt zile, cam aşa am stat."
Fiul: “Că dup-aia ne-am dus la Lourdes. La Lourdes am stat la călugariţele emmanuelles, când erau paturile alea la comun aşa, suprapuse.”
Mama: “ Da, cu perdele multe. Atunci am fost şocată şi dna M tot spunea că uită-te: apă minerală San Benedetto şi apă nu-ştiu-ce. Cum se poate, nume de sfinţi? Şi comerţul era în floare. Tot felul de rozare, madonne. Tot felul de chestii."
Fiul: “Şi nu-i plăceau?”
Mama: “ Ea comenta că se face comerţ. Da’ ăsta-i peste tot.”
Fiul: “Puţin show, nu? E cam teatral . Mărturiile, pe scenă.”
Mama: “Nu era aşa! Era efectiv. Acuma nu ştiu dacă erau adevărate, dar eu cred că erau adevărate. Ce m-a impresionat era că te puteai spovedi. Erau preoţi pentru toate limbile, aveau steag cu langue francais sau english şi te puteai spovedi la preotul respectiv, în limba ta. Şi era şi-n limba română. Şi lumea stătea la coadă, la spovadă. Asta m-a impresionat. Şi el săracu stătea aşa cocoşat."
Fiul: “Cine?”
Mama: “ Parcă toţi semănau între ei. Preoţii. Stăteau cocoşaţi şi stăteau şi-ascultau şi stăteau de vorbă cu credinciosul. Ştii? Şi erau confesiuni peste confesiuni. Toată lumea se spovedea. În occident nu prea se spovedeşte lumea. Dar în pelerinaje din-astea…ai mai mult timp de introspecţie.”
Fiul: “ Si eu ce făceam? Ascultam temoignage-le?”
Mama: “ Te jucai pe-acolo, mai te vedeau doamne, mai râdeau cu tine, ne mai plimbam.”
Fiul : “Mai ţin minte c-am mers la un magazin şi-am zis că suntem din România şi mi-au dat un tricou pe gratis.”
Mama: “Am stat pe-o bancă. Că trebuia să ne oprim din când în când ca să mai fumeze dna M. Mai fuma o ţigară. Da’ atunci cu mâncatul ăsta la ore fixe, ea tot îmi arăta că “uite cât am slăbit”... Şi ne plimbam. Mi-am cumpărat şi un parfum Poisson, era la modă. Erau nişte sticloanţe imense cu esenţe de parfum, ştii? Poisson, Lancome, toate… Că dup-aia am venit acasă si au venit francezii-n vizită şi eu mă dădeam cu Poissonu de-acolo. După care ne-am dus la Lourdes. La Lourdes am făcut rozarul la microfon, cred că un rozar întreg în limba română. Şi a spus şi dna M o decadă şi am spus şi eu o decadă.”
Fiul: “Unde?”
Mama: “ La Lourdes. Acolo unde e grota în care Bernadete Soubirous a văzut-o pe Fecioară. Şi acolo sunt trei biserici. Una peste cealaltă. Construite toate peste grota Fecioarei.”
Fiul: “ Şi am fost şi la filmul despre viaţa Bernadetei. Mai ştii?”
Mama: “ Tudor are viaţa Bernadetei.”
Fiul: “Era un cinematograf unde rula numai filmul ăsta.”
Mama: “Ah, da? Eu nu mai ţin minte.”
Fiul: “Da. Şi-am fost si noi să vedem filmul.”
Mama: “ Am fost la grotă şi se ţineau slujbe în biserica cea mai de jos şi ce m-a impresionat era că primul rând era numai cu cărucioare, deci handicapaţi în cărucioare. Chestia asta m-a impresionat, eu venită din…Aici nu se vorbea despre handicapaţi. Romania n-avea handicapaţi, n-avea copiii străzii, n-avea nimic."
Fiul: “În 91.”
Mama: “’Totul era perfect.’ Da, în 91, ştii? În fine. Şi noi stăteam la emmanuelles şi-acolo am învăţat prima dată ce-nseamnă adoraţia. Aduceau o preasfântă inima a lui Isus, aşa o stea strălucitoare şi te concentrai şi meditai în prezenţa ei. Asta era adoraţia. Surorile erau simple, îmbrăcate cu fustă albastră şi bluză albă, nu erau îmbrăcate de calugăriţe.”
Fiul: “Eu ţin minte că ele cântau la chitară şi între români era aşa o….” că asta-i călugăriţă? Că n-are voal!”
Mama: “ Da, erau destul de suspicioşi românii… Ştiu că jucam un joc şi mi-a zis o soră să desenez ce înţeleg eu prin dragoste. Şi eu aşa…am început să râd, după care ea a luat pixul şi foarte simplu a desenat o cupă şi deasupra ostia. Adică dragostea lui Dumnezeu. Da’ eu mă gândeam la dragostea dintre două persoane de sex diferit. Vezi, de fapt asta-i cea mai solidă dragoste. Dragostea lui Dumnezeu. Ca El te iubeşte oricum eşti. Sau în fine…El ne iubeşte oricum suntem. Şi când a desenat cupa şi ostia deasupra mi-a fost ruşine că nu mi-a venit mie în minte.”
Fiul: “Păi pentru ea asta era imaginea dragostei. Că era călugăriţă, nu?”
Mama: “ Trebuia să-mi dau seama că dragostea supremă…”
Fiul: “Da tu ce-ai fi desenat?”
Mama: “Ah, nu, mă gandeam la….. În fine, şi eu ca să mă scuz cumva dup-aia am zis: “Păi ştii, noi venim dupa 50 de ani de comunism şi nous sommes alles dans le tenebres.” După care după ce-am plecat a doua zi la cealaltă casă a emmanuelles-lor am văzut scris pe tablă…Poate o fi fost o coincidenţă, dar zic, uită-te: “ Tu m-ai ajutat întotdeauna ca să ştiu să mă orientez în tenebre, atunci când cobor acolo şi niciodată nu m-am rătăcit, tu, mon Dieu.” Şi zic, uite, aia de-acolo, şefa emmanuelles-lor, a dat telefon la asta de-aici ca să ne descurce că suntem rătăciţi rău.”
Fiul: “Da’ a fost un moment din ăsta în care tot grupul s-a simţit prost?”
Mama: “Nu, da’ eu m-am simţit prost. Că din tot grupul pe mine m-a întrebat. Că eu eram cu copil sau nu ştiu de ce…În fine…eu eram cea mai …cu patru copii.”
Fiul: “Da’ ce era asta un fel de team building? Erau activităţi numai cu Dumnezeu?”
Mama: “Pai asa sunt pelerinajele.”
Fiul: “Ce oameni din alte ţări ai cunoscut?”
Mama: “N-am cunoscut…. În orice caz într-o după-amiază era un soţ şi soţia. Şi tipul bătrân şi cu burtă aşa, francez care se respectă şi bea în fiecare zi vin roşu, s-a uitat dup-o tipă tânără. Măi, şi ce-a-nceput să-l certe nevastă-sa….Aşa m-a impresionat...”
Fiul: “La Lourdes?”
Mama: “La Paray Le Monial sub cort, unde mâncam. Acolo ne-am plimbat foarte mult. Acolo am slăbit că tot timpul umblam. Acolo erau magazinele cu parfumeriile. Acolo erau boutiqueurile astea din loc in loc. Acolo, obosiţi de drum,ne-am aşezat pe-o bancă şi-a ieşit buticarul sau patronul şi-a intrebat de unde suntem. Din România. În fine. Şi s-a uitat la tine. A ştiut măsura. A adus un t-shirt cu Paray le Monial. La Lourdes…”
Fiul: “… La Lourdes, ţin minte că m-ai lăsat o dată să dorm de după-masă şi m-am trezit singur şi nu era nimeni, acolo, la paturile alea suprapuse. Şi-am plans. Camerele erau separate prin perdele. Stăteam pe ţări. Şi era una care-a ridicat perdeau şi-a început să vorbească pe altă limbă, cred că poloneză sau rusă şi m-am super speriat şi-am început să plang şi mai tare. Şi-a venit dup-aia călugăriţa aia care cânta la chitară şi ţi-a povestit. Am fost aşa puţin dramatic. Nu mai ştii? ”
Mama: “Ah! Emmanuelle-a? Da’ nu ştiu cum o chema pe ea. Acolo la Lourdes, la casa lor, aveau o capelă. Deci o camera era cu altar, unde venea un preot şi ţinea slujba, tot aşa, seara la şase. După care era adoraţia.”
Fiul: “ Şi după Lourdes?”
Mama: “ De-acolo ne-am dus tot la emmanuelles, la periferia Parisului şi-acolo am văzut scris pe tablă cu ‘les tenebres’ că-n ultima seara a fost şocul ăla c-a trebuit să desenăm cum vedem noi dragostea. Că eu mă gândeam să desenez un profil de fată şi unul de băiat. Ştii? Şi dup-aceea ea foarte candidă a luat creionul şi-a desenat ostia.
Şi acolo, la periferia Parisului, la emmanuelles-le astea, era un preot asiatic, slab şi în costum gri, care-avea o maşină neagră, un Mercedes negru imens. N-aveam bani, nici noi, nici el. Şi-am vizitat ce se putea vizita pe gratis, Sacre-Coeur-ul, am văzut pe din-afară edificiile astea. Turnul Eiffel. Nici nu ştiu dac-am urcat în el. Trebuia să plăteşti o taxă ca să urci cu liftul. Nu mai ţin minte. Am urcat?”
Fiul: “Eu n-am fost cu voi. Eu am stat acasă.”
Mama: “Ah, da, tu-ai stat acasă. Noi am văzut pe din-afară. Tour Eiffel-ul, piramida de la Louvre. N-am intrat în Louvre că era taxa nu-ştiu-cât…Şi povesteam cu doamna M. Ea-mi povestea tot timpul cum avea grija de nişte bătrâne. Era o chestie de sacrificiu. Avea grijă de ele.”
Fiul: “N-avea copii?”
Mama: “Avea o fetiţă care era la nu ştiu ce liceu în franceză.”
Fiul: “Ah, da, c-a venit s-o ia de la aeroport.”
Mama: “Da, şi soţul ei.”
Fiul: “Şi pe noi cine ne-a aşteptat?”
Mama: “Nici nu ştiu. Nimeni.”
Fiul: “Tudor. Cum?”
Mama: “Nu mai ţin minte. Probabil că ne-a aşteptat.”
Fiul: “Nici eu nu mai ţin minte.”
Mama: “A doua zi veneau francezii. Aici, la noi acasă. Şi eu cântam Kumbaya My Lord Kumbaya şi mă-ntrebă francezul: ‘Ce-ai Monica?’ şi i-am zis c-am fost la Paray le Monial."
Fiul: “Ştiu că noi am stat la doamna Stoica. Că Matei a stat acolo cât am fost noi plecaţi.”
Mama: “Şi te-am dus si pe tine, da.”
Fiul: “Da. Şi-am stat şi eu când ne-am intors. Da’ ştii că eu vroiam o Barbie în Franţa.”
Mama: “Da. Şi ţi-am luat ceva păpuşă. În fine. Când am ajuns am făcut curat că veneau francezii.”
Fiul: “Da’ ţie-ţi plac francezii?”
Mama: “Da…”
Fiul: “Iţi plac sau nu?”
Mama: “Nu că nu-mi plac, da’s bârfitori aşa. Ei se descurcă pe bani puţini, da’ se duc pe capul omului. Aşa chiar dacă zici doar de complezenţă, ei chiar vin şi dorm la tine.”
Fiul: “ Nici mie nu-mi plac francezii, da’ şi noi am fost pe capu’ oamenilor.”
Mama: “Acolo era altceva. Se faceau acte de caritate Şi ce m-a impresionat a fost când am plecat de la emmanueles-le de la periferia Parisului, ele ne-au făcut sandwichuri. Ah, asta chiar m-a impresionat. Surorile s-au apucat şi-au uns pâine cu unt şi cu salam şi cu caşcaval pentru noi ca s-avem pe drum…Vai, când am văzut să ungă pentru mine sandwichul. Ştii? Adică totuşi ce făceau ele era caritate. Nu eram obişnuită cu chestii din-astea."
Fiul: “Da’ cum ţi se pare turismul ăsta cu biserica? Că e o forma de turism până la urmă.”
Mama: “Nu-i o formă de turism. E ok. Încărcătura spirituală e foarte importantă. Dup-aia iţi dai seama că eşti mai tolerant, nu te enervezi, ai răbdare. În afară de faptul că noi ne-am mai cumpărat şi parfum şi păpuşă Barbie şi că eram dupa 50 de ani de comunism.”
“FOR ALL LIFE, GREAT OR SMALL
FOR ALL THAT’S TRUE
FOR ALL YOU DO
FOR ONE SECOND ON THIS WORLD YOU MADE
FOR THE LOVE THAT WILL NEVER FADE
FOR ONE HEART BEATING WITH JOY
FOR ALL THAT’S REAL , FOR ALL WE FEEL”
(‘Kumbaya My Lord’)
Imaginează-ţi două ceainice care sunt pe cale să fiarbă. Dup-aia chiar încep să fiarbă. Şi asta le place teribil. Să fie dramatice şi să ştie ce să zică. Şi mai ales să vorbeasca despre ele intrând unul peste celălalt. Două ceainice. Unul mai mare decât celălalt. Mama şi fiul ei.
Mama: “Pelerinajul la Paray Le Monial a avut loc în iulie 1991. Acolo e o catedrală imensă. Trebuie să citeşti pe Wikipedia.Şi a fost o delegaţie de 12 persoane. Deci părintele, perechea de tineri care se declarau fraţi şi de fapt cred că erau iubit şi iubită, da’ nu ..Nu ştiu…Se împărtăşeau….Nu ştiu…Aşa, din partea familiilor cu mulţi copii am fost noi doi. Profesoara din Constanţa care ştia perfect franceza şi era pe post de translator.”
Fiul:“Da’ parc-avea ochelari şi-o freza de Mireille Mathieu.”
Mama: “Da…şi doamna M.”
Fiul: “Cine?”
Mama: “Doamna M. Cu care povesteam tot timpul şi aveam aşa nişte chestii în comun fiindcă făcea parte împreună cu soţul ei tot din opoziţie şi ţineau cu ţărăniştii, cu domnul Coposu, cu…”
Fiul: “Şi o ştiai dinainte pe doamna M?”
Mama: “N-o ştiam dinainte. Nu. Am cunoscut-o. Da’ cunoşteam aceleaşi persoane din biserică. ”
Fiul: “Cum am ajuns să mergem noi doi? “
Mama: “Deci din familiile cu mulţi copii. Noi aveam patru copii şi-a fost propusă altă persoană şi era ocupată. În fine. Şi ea a zis să merg eu. Era mai mic copilul ei mic era mai mic decât tine. Mihai, nu-i mai mic? Şi-atunci a zis să mergem noi. Eu cu unul dintre copii. Şi Leti era ocupată că era în Italia la familia Davanzo, Mihai era la scuţi în Franţa, şi numai Tudor era cu Matei acasă. Deci am mers cu avionul…”
Fiul: “Şi a fost ca la mine: prima ta ieşire din ţară ?”
Mama: “În occident da, dar mai fusesem în ‘85. Atunci am fost prima dată. In URSS: Moscova, Kiev, Leningrad. Într-o chestie aşa , unde circulam cu trenul.”
Fiul: “Aşa.”
Mama: “Am ajuns acolo, am fost cazaţi într-o casă veche, nu se compara cu…”
Fiul: “Da’ cum a fost prima ta călătorie în afară?”
Mama: “De exemplu la Leningrad am fost impresioantă de bufetul suedez unde puteai să mănânci, nu te oprea nimeni şi puteai să mănânci orice. În fine…acolo am fost cazaţi într-o casă bătrânească veche, franceză.”
Fiul: “Am mers cu avionul.”
Mama: “ În Paray Le Monial. Oraşul are clădiri vechi, cu scări interioare…Unde-am fost cazaţi era ca un fel de recepţie, ca la parohia de-aici. Era o călugăriţă la recepţie. Mergeam în camera noastră. Ţie veşnic ţi-era foame şi pe un frigider erau nişte biscuiţi şi mă duceam şi luam biscuiţi ca să am în cameră dacă te-apucă foame după zece seara, fiindcă toate mesele erau la ore fixe şi tu erai obişnuit să mănânci aşa mai dezordonat şi nu mancai enorm.”
Fiul: “Şi ce primeam de mâncare?”
Mama: “Deci cred că vreo 2000 de oameni…”
Fiul: “Ah, da, că mâncam în nişte corturi .”
Mama: “Sub un cort imens se făcea un singur fel de mâncare, dar nu trebuia noi, să ne cumpăram noi mâncarea. Deci era pelerinaj, era totul pe gratis. Şi se făcea o mâncare mare de orez cu legume sau cu peşte sau aşa o chestie şi mâncai… Puteai să mănânci de câte ori vroiai, până te săturai. Iar felul doi era ori un iaurt, ori o prăjitură, ori o ciocoloţică, ori o chestie, ştii…”
Fiul: “Era iaurtul ăla cu fructe.”
Mama: “Prima dată când ai mâncat! Tu erai obişnuit cu gust de iaurt-iaurt….
Bineînţeles că era slujbă şi dimineaţa şi rozar şi seara. Erau numai credincioşi, adică numai catolici şi după masa de prânz se odihnea lumea. Eu te culcam că erai mic. Dormeai de după-masă în perioada aia.”
Fiul: “Eu?”
Mama: “Câţi ani aveai?”
Fiul: “ Şase.”
Mama: “ Şase, deci nu erai la şcoală.”
Fiul: “Sau treceam a doua . Ba da, începusem şcoala. Aveam ochelari sau nu?”
Mama: “Cred că atunci ţi-am pus ochelari. Şi ţi-am cumpărat nişte adidaşi cu arici. Albaştrii. Erau roz cu alb pentru fetiţe şi mi se păreau extravaganţi. Normal, după 50 de ani de comunism.”
Fiul: “Câţi bani aveam?”
Mama: “Păi nu prea aveam. Aveam de la Tudor vreo 20 de franci şi ştiu că i-am cumpărat o pereche de şosete din Prix Unique.”
Fiul: “De unde?”
Mama: “Prix Unique, era un magazin cum e Cora... Şi mă gândeam să-i duc ceva cadou şi i-am cumpărat…. “De ce-ai dat aşa de mulţi bani?” . I-am spus că nu stiu, că dădusem 7 franci pe pereche. Că găseam în altă parte nu ştiu câte perechi. În fine, n-am făcut o afacere prea bună...”
Fiul: “Da noi am primit bani de buzunar? Parcă da.”
Mama: “N-am primit. În ultima zi după ce ne-am întors, ne-a spus părintele că aveam diurnă atâţia franci şi el nu ne dăduse nimic.”
Fiul: “ Si ne-a dat atunci?”
Mama: “ Nu ni i-a dat, a dat la biserică ca să construiască nu ştiu ce. În fine.”
Fiul: “Da’ ne-a dat o familie, nu? Ne-a dat la un moment dat o familie nişte bani de buzunar.”
Mama: “Ah, o familie, da. Şi nişte ciocolate. Sau ne-am cumpărat noi nişte ciocolate. Ne-au cumpărat nişte ciocolate mari şi ne-au dat şi nişte franci.”
Fiul: “ Eu am văzut primul curcubeu atuncea, mi-aduc aminte.”
Mama: “În fine, şi după masa de prânz ne odihneam, că mergeam în cameră, era răcoare şi te culcam. Şi dup-aia pe la 4 până la rozarul de la ora 6 erau témoignages, mărturii cu atei care-au devenit credincioşi. Cu o mamă care era să-şi piardă copilul bolnav şi ea atunci s-a rugat ardent la fecioara Maria şi nu i-a mai murit copilul …deci cu atei care-au devenit credincioşi. Temoignage-le astea era două ore, dar în fiecare zi. Şi era o scena improvizată şi lume enorm de multă, după care urma rozarul.”
Fiul: “Şi cât am stat? Cinci zile? Căt am stat?”
Mama: “Am stat vreo şapte-opt zile, cam aşa am stat."
Fiul: “Că dup-aia ne-am dus la Lourdes. La Lourdes am stat la călugariţele emmanuelles, când erau paturile alea la comun aşa, suprapuse.”
Mama: “ Da, cu perdele multe. Atunci am fost şocată şi dna M tot spunea că uită-te: apă minerală San Benedetto şi apă nu-ştiu-ce. Cum se poate, nume de sfinţi? Şi comerţul era în floare. Tot felul de rozare, madonne. Tot felul de chestii."
Fiul: “Şi nu-i plăceau?”
Mama: “ Ea comenta că se face comerţ. Da’ ăsta-i peste tot.”
Fiul: “Puţin show, nu? E cam teatral . Mărturiile, pe scenă.”
Mama: “Nu era aşa! Era efectiv. Acuma nu ştiu dacă erau adevărate, dar eu cred că erau adevărate. Ce m-a impresionat era că te puteai spovedi. Erau preoţi pentru toate limbile, aveau steag cu langue francais sau english şi te puteai spovedi la preotul respectiv, în limba ta. Şi era şi-n limba română. Şi lumea stătea la coadă, la spovadă. Asta m-a impresionat. Şi el săracu stătea aşa cocoşat."
Fiul: “Cine?”
Mama: “ Parcă toţi semănau între ei. Preoţii. Stăteau cocoşaţi şi stăteau şi-ascultau şi stăteau de vorbă cu credinciosul. Ştii? Şi erau confesiuni peste confesiuni. Toată lumea se spovedea. În occident nu prea se spovedeşte lumea. Dar în pelerinaje din-astea…ai mai mult timp de introspecţie.”
Fiul: “ Si eu ce făceam? Ascultam temoignage-le?”
Mama: “ Te jucai pe-acolo, mai te vedeau doamne, mai râdeau cu tine, ne mai plimbam.”
Fiul : “Mai ţin minte c-am mers la un magazin şi-am zis că suntem din România şi mi-au dat un tricou pe gratis.”
Mama: “Am stat pe-o bancă. Că trebuia să ne oprim din când în când ca să mai fumeze dna M. Mai fuma o ţigară. Da’ atunci cu mâncatul ăsta la ore fixe, ea tot îmi arăta că “uite cât am slăbit”... Şi ne plimbam. Mi-am cumpărat şi un parfum Poisson, era la modă. Erau nişte sticloanţe imense cu esenţe de parfum, ştii? Poisson, Lancome, toate… Că dup-aia am venit acasă si au venit francezii-n vizită şi eu mă dădeam cu Poissonu de-acolo. După care ne-am dus la Lourdes. La Lourdes am făcut rozarul la microfon, cred că un rozar întreg în limba română. Şi a spus şi dna M o decadă şi am spus şi eu o decadă.”
Fiul: “Unde?”
Mama: “ La Lourdes. Acolo unde e grota în care Bernadete Soubirous a văzut-o pe Fecioară. Şi acolo sunt trei biserici. Una peste cealaltă. Construite toate peste grota Fecioarei.”
Fiul: “ Şi am fost şi la filmul despre viaţa Bernadetei. Mai ştii?”
Mama: “ Tudor are viaţa Bernadetei.”
Fiul: “Era un cinematograf unde rula numai filmul ăsta.”
Mama: “Ah, da? Eu nu mai ţin minte.”
Fiul: “Da. Şi-am fost si noi să vedem filmul.”
Mama: “ Am fost la grotă şi se ţineau slujbe în biserica cea mai de jos şi ce m-a impresionat era că primul rând era numai cu cărucioare, deci handicapaţi în cărucioare. Chestia asta m-a impresionat, eu venită din…Aici nu se vorbea despre handicapaţi. Romania n-avea handicapaţi, n-avea copiii străzii, n-avea nimic."
Fiul: “În 91.”
Mama: “’Totul era perfect.’ Da, în 91, ştii? În fine. Şi noi stăteam la emmanuelles şi-acolo am învăţat prima dată ce-nseamnă adoraţia. Aduceau o preasfântă inima a lui Isus, aşa o stea strălucitoare şi te concentrai şi meditai în prezenţa ei. Asta era adoraţia. Surorile erau simple, îmbrăcate cu fustă albastră şi bluză albă, nu erau îmbrăcate de calugăriţe.”
Fiul: “Eu ţin minte că ele cântau la chitară şi între români era aşa o….” că asta-i călugăriţă? Că n-are voal!”
Mama: “ Da, erau destul de suspicioşi românii… Ştiu că jucam un joc şi mi-a zis o soră să desenez ce înţeleg eu prin dragoste. Şi eu aşa…am început să râd, după care ea a luat pixul şi foarte simplu a desenat o cupă şi deasupra ostia. Adică dragostea lui Dumnezeu. Da’ eu mă gândeam la dragostea dintre două persoane de sex diferit. Vezi, de fapt asta-i cea mai solidă dragoste. Dragostea lui Dumnezeu. Ca El te iubeşte oricum eşti. Sau în fine…El ne iubeşte oricum suntem. Şi când a desenat cupa şi ostia deasupra mi-a fost ruşine că nu mi-a venit mie în minte.”
Fiul: “Păi pentru ea asta era imaginea dragostei. Că era călugăriţă, nu?”
Mama: “ Trebuia să-mi dau seama că dragostea supremă…”
Fiul: “Da tu ce-ai fi desenat?”
Mama: “Ah, nu, mă gandeam la….. În fine, şi eu ca să mă scuz cumva dup-aia am zis: “Păi ştii, noi venim dupa 50 de ani de comunism şi nous sommes alles dans le tenebres.” După care după ce-am plecat a doua zi la cealaltă casă a emmanuelles-lor am văzut scris pe tablă…Poate o fi fost o coincidenţă, dar zic, uită-te: “ Tu m-ai ajutat întotdeauna ca să ştiu să mă orientez în tenebre, atunci când cobor acolo şi niciodată nu m-am rătăcit, tu, mon Dieu.” Şi zic, uite, aia de-acolo, şefa emmanuelles-lor, a dat telefon la asta de-aici ca să ne descurce că suntem rătăciţi rău.”
Fiul: “Da’ a fost un moment din ăsta în care tot grupul s-a simţit prost?”
Mama: “Nu, da’ eu m-am simţit prost. Că din tot grupul pe mine m-a întrebat. Că eu eram cu copil sau nu ştiu de ce…În fine…eu eram cea mai …cu patru copii.”
Fiul: “Da’ ce era asta un fel de team building? Erau activităţi numai cu Dumnezeu?”
Mama: “Pai asa sunt pelerinajele.”
Fiul: “Ce oameni din alte ţări ai cunoscut?”
Mama: “N-am cunoscut…. În orice caz într-o după-amiază era un soţ şi soţia. Şi tipul bătrân şi cu burtă aşa, francez care se respectă şi bea în fiecare zi vin roşu, s-a uitat dup-o tipă tânără. Măi, şi ce-a-nceput să-l certe nevastă-sa….Aşa m-a impresionat...”
Fiul: “La Lourdes?”
Mama: “La Paray Le Monial sub cort, unde mâncam. Acolo ne-am plimbat foarte mult. Acolo am slăbit că tot timpul umblam. Acolo erau magazinele cu parfumeriile. Acolo erau boutiqueurile astea din loc in loc. Acolo, obosiţi de drum,ne-am aşezat pe-o bancă şi-a ieşit buticarul sau patronul şi-a intrebat de unde suntem. Din România. În fine. Şi s-a uitat la tine. A ştiut măsura. A adus un t-shirt cu Paray le Monial. La Lourdes…”
Fiul: “… La Lourdes, ţin minte că m-ai lăsat o dată să dorm de după-masă şi m-am trezit singur şi nu era nimeni, acolo, la paturile alea suprapuse. Şi-am plans. Camerele erau separate prin perdele. Stăteam pe ţări. Şi era una care-a ridicat perdeau şi-a început să vorbească pe altă limbă, cred că poloneză sau rusă şi m-am super speriat şi-am început să plang şi mai tare. Şi-a venit dup-aia călugăriţa aia care cânta la chitară şi ţi-a povestit. Am fost aşa puţin dramatic. Nu mai ştii? ”
Mama: “Ah! Emmanuelle-a? Da’ nu ştiu cum o chema pe ea. Acolo la Lourdes, la casa lor, aveau o capelă. Deci o camera era cu altar, unde venea un preot şi ţinea slujba, tot aşa, seara la şase. După care era adoraţia.”
Fiul: “ Şi după Lourdes?”
Mama: “ De-acolo ne-am dus tot la emmanuelles, la periferia Parisului şi-acolo am văzut scris pe tablă cu ‘les tenebres’ că-n ultima seara a fost şocul ăla c-a trebuit să desenăm cum vedem noi dragostea. Că eu mă gândeam să desenez un profil de fată şi unul de băiat. Ştii? Şi dup-aceea ea foarte candidă a luat creionul şi-a desenat ostia.
Şi acolo, la periferia Parisului, la emmanuelles-le astea, era un preot asiatic, slab şi în costum gri, care-avea o maşină neagră, un Mercedes negru imens. N-aveam bani, nici noi, nici el. Şi-am vizitat ce se putea vizita pe gratis, Sacre-Coeur-ul, am văzut pe din-afară edificiile astea. Turnul Eiffel. Nici nu ştiu dac-am urcat în el. Trebuia să plăteşti o taxă ca să urci cu liftul. Nu mai ţin minte. Am urcat?”
Fiul: “Eu n-am fost cu voi. Eu am stat acasă.”
Mama: “Ah, da, tu-ai stat acasă. Noi am văzut pe din-afară. Tour Eiffel-ul, piramida de la Louvre. N-am intrat în Louvre că era taxa nu-ştiu-cât…Şi povesteam cu doamna M. Ea-mi povestea tot timpul cum avea grija de nişte bătrâne. Era o chestie de sacrificiu. Avea grijă de ele.”
Fiul: “N-avea copii?”
Mama: “Avea o fetiţă care era la nu ştiu ce liceu în franceză.”
Fiul: “Ah, da, c-a venit s-o ia de la aeroport.”
Mama: “Da, şi soţul ei.”
Fiul: “Şi pe noi cine ne-a aşteptat?”
Mama: “Nici nu ştiu. Nimeni.”
Fiul: “Tudor. Cum?”
Mama: “Nu mai ţin minte. Probabil că ne-a aşteptat.”
Fiul: “Nici eu nu mai ţin minte.”
Mama: “A doua zi veneau francezii. Aici, la noi acasă. Şi eu cântam Kumbaya My Lord Kumbaya şi mă-ntrebă francezul: ‘Ce-ai Monica?’ şi i-am zis c-am fost la Paray le Monial."
Fiul: “Ştiu că noi am stat la doamna Stoica. Că Matei a stat acolo cât am fost noi plecaţi.”
Mama: “Şi te-am dus si pe tine, da.”
Fiul: “Da. Şi-am stat şi eu când ne-am intors. Da’ ştii că eu vroiam o Barbie în Franţa.”
Mama: “Da. Şi ţi-am luat ceva păpuşă. În fine. Când am ajuns am făcut curat că veneau francezii.”
Fiul: “Da’ ţie-ţi plac francezii?”
Mama: “Da…”
Fiul: “Iţi plac sau nu?”
Mama: “Nu că nu-mi plac, da’s bârfitori aşa. Ei se descurcă pe bani puţini, da’ se duc pe capul omului. Aşa chiar dacă zici doar de complezenţă, ei chiar vin şi dorm la tine.”
Fiul: “ Nici mie nu-mi plac francezii, da’ şi noi am fost pe capu’ oamenilor.”
Mama: “Acolo era altceva. Se faceau acte de caritate Şi ce m-a impresionat a fost când am plecat de la emmanueles-le de la periferia Parisului, ele ne-au făcut sandwichuri. Ah, asta chiar m-a impresionat. Surorile s-au apucat şi-au uns pâine cu unt şi cu salam şi cu caşcaval pentru noi ca s-avem pe drum…Vai, când am văzut să ungă pentru mine sandwichul. Ştii? Adică totuşi ce făceau ele era caritate. Nu eram obişnuită cu chestii din-astea."
Fiul: “Da’ cum ţi se pare turismul ăsta cu biserica? Că e o forma de turism până la urmă.”
Mama: “Nu-i o formă de turism. E ok. Încărcătura spirituală e foarte importantă. Dup-aia iţi dai seama că eşti mai tolerant, nu te enervezi, ai răbdare. În afară de faptul că noi ne-am mai cumpărat şi parfum şi păpuşă Barbie şi că eram dupa 50 de ani de comunism.”
No comments:
Post a Comment